Paliația2017-10-11T07:33:13+00:00

Paliația

Paliația. Ce este îngrijirea paliativă

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, astăzi îngrijirea paliativă este definită ca “o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii pacienţilor şi familiilor acestora atunci când se confruntă cu o boală amenințătoare de viață, prin prevenirea şi înlăturarea suferinţei, prin identificarea precoce, evaluarea corectă şi tratamentul durerii şi al altor probleme fizice, psiho-sociale şi spirituale”.
Îngrijirea paliativă este o disciplină relativ recentă în medicina modernă și a început să cunoască în ultimele decenii recunoaşterea şi dezvoltarea pe plan mondial, devenind treptat o componentă integrantă a serviciilor de sănătate. În anii ’90, Organizația Mondială a Sănătății considera îngrijirea paliativă ca fiind dedicată aproape exclusiv pacienţilor oncologici a căror boală nu mai răspundea la terapiile curative – o interpretare care asocia paliaţia cu îngrijirea în ultimele luni de viaţă.

Astăzi este general acceptat faptul că principiile îngrijirii paliative sunt aplicabile încă de la debutul bolilor cronice progresive sau ameninţătoare de viaţă, toate intervenţiile fiind menite să asigure o cât mai bună calitate a vieţii pacientului și persoanelor apropiate acestuia, chiar în paralel cu tratamentele active curative.
Integrarea îngrijirilor paliative în sistemele de sănătate publică este o provocare, mai ales pentru ţările cu resurse limitate, dar realizarea ei poate aduce beneficii duble: pe de o parte asigurarea calităţii vieţii prin servicii adaptate nevoilor şi dorinţelor de îngrijire ale pacienţilor, iar pe de alta utilizarea cost-eficientă a resurselor financiare și umane disponibile.

Principiile îngrijirii paliative

Îngrijirea paliativă are la bază următoarele principii:

  • Asigură controlul durerii şi al altor simptome;
  • Susţine viaţa şi consideră moartea ca pe un proces firesc în evoluţia vieţii;
  • Integrează în îngrijire aspectele psiho-emoţionale, sociale şi spirituale;
  • Oferă un sistem de suport care să permită pacientului să ducă o viaţă cât mai activă posibil de-lungul evoluţiei bolii;
  • Oferă sprijin familiei pentru a face faţă problemelor pe parcursul bolii pacientului şi după decesul acestuia;
  • Asigură o abordare în echipa interdisciplinară a nevoilor complexe ale pacientului;
  • Îmbunătăţeşte calitatea vieţii şi implicit cursul şi evoluţia bolii;

Este aplicabilă încă din primele stadii ale bolii, în corelaţie cu alte terapii de prelungire a vieţii (chimioterapia sau radioterapia) şi include investigaţii necesare înţelegerii şi controlului complicaţiilor clinice în evoluţia.

Cine are nevoie de îngrijiri paliative?
Beneficiarii serviciilor de îngrijiri paliative sunt pacienţi de toate vârstele, suferind de boli cronice progresive, incurabile sau ameninţătoare de viaţă, care au simptomatologie necontrolată şi/sau suferinţă psiho-socială sau spirituală. Concret, îngrijirea paliativă se adresează pacienţilor cu:

  • Cancer;
  • Boli neurologice progresiv;
  • Boli pulmonare în stadii avansate şi terminale;
  • Insuficienţă cardiacă sau renală cronică;
  • Alte boli incurabile progresive;
  • HIV/SIDA;

Măsurile paliative
Pentru majoritatea problemelor pacienţilor în stadiu terminal, atitudinea este utilizarea unui număr limitat de medicamente administrate pe cale rectală, transdermică sau, numai dacă este absolut necesar, pe cale parenterală!

Durerea
Durerea continuă să rămână simptomul dominant, anxiogen şi deseori tratat suboptimal la pacienţii cu cancer în stadii finale. Durerea prezintă numeroase dimensiuni şi este adesea descrisă ca „durere totală”. Tratarea durerii în stadiile terminale presupune evaluarea permanentă a medicaţiei şi modificarea acesteia indiferent de doze, până la obţinerea opririi ei necondiţionate, prin utilizarea scalei OMS de tratament „în 3 trepte”.
Morfina este cel mai puternic opioid de elecţie şi trebuie administrată până la calmarea totală a durerii. Doza optimă este aceea care contribuie la calmarea completă a durerii cu cele mai reduse efecte secundare.

Alte simptome
Alte simptome în stările terminale vor fi tratate pe măsură ce survin, ţinând cont permanent că principalul scop este promovarea confortului pacientului şi nu ameliorarea supravieţuirii (vindecarea).
Simptomele trebuie evaluate şi tratate rapid.
Intervenţiile optime asupra tuturor simptomelor vor fi cele care prezintă un impact minim asupra calităţii vieţii. Oncologul practician va păstra în minte acest concept cu ocazia fiecărei decizii şi va evita acele măsuri care nu sunt neapărat necesare şi pot contribui fie la creşterea suferinţei pacientului fie la grăbirea evoluţiei nefavorabile.
Se contraindică unele măsuri ale medicinei tradiţionale, analizele de laborator şi explorările inutile, ca şi monitorizarea permanentă a semnelor vitale, care nu sunt neapărat necesare şi scad confortul pacientului.

Medicaţia
Atâta timp cât calea de administrare orală este menţinută se recomandă utilizarea acesteia.
Când înghiţitul alimentelor nu mai este posibil, sau absorbţia gastro-intestinală este incertă, se va căuta o cale alternativă (transdermală, sublinguală, subcutană sau rectală/vaginală).
Administrarea sedativelor şi altor medicaţii esenţiale se poate efectua intravenos numai dacă această cale de acces este imediat accesibilă.
Scopul principal este utilizarea a cât mai puţine mijloace invazive posibil, pentru a obţine beneficiul maxim.
Anorexia finală nu va fi combătută prin tentative de alimentaţie forţată; nici o medicaţie actuală nu este eficace în combaterea acesteia.

Hidratarea şi nutriţia
Hidratarea şi nutriţia reprezintă unul dintre cele mai provocatoare aspecte ale îngrijirii stărilor terminale la pacienţii cu cancere. Un stadiu firesc al stării terminale este refuzul pacientului de a mânca şi a bea. Deşi pierderea poftei de mâncare este un proces anterior, cu durată de zile şi săptămâni la pacientul cu cancer, în momentul instalării stării terminale refuzul alimentelor şi lichidelor este total. În acest moment terapeutul, la cererea familiei, tinde să instituie măsuri de hidratare sau să instaleze o sondă de nutriţie enterală. Pacienţii în stadiu terminal nu necesită suport nutritiv agresiv prin aceste mijloace. Aceste măsuri nu prelungesc supravieţuirea, nu ameliorează starea de nutriţie sau pierderea ponderală şi nu fac pacientul să se simtă mai puternic. Sonda de alimentaţie şi perfuziile au ca efect creşterea distanţei emoţionale între pacient şi familie. Foamea este rareori o sursă de disconfort. Unele date din literatură sugerează că reducerea consumului de alimente provoacă o stare de euforie asemănătoare cu cea a unei persoane sănătoase care se grăbeşte.

Hidratarea prin metode artificiale determină disconfort şi se va utiliza numai când pacientul se plânge de sete şi nu este capabil să bea. Deshidratarea în starea terminală scade secreţiile pulmonare şi creşte dispneea, scade debitul urinar cu diminuarea incontinenţei şi minimalizarea posibilităţii de vomisment.