Profilul psihologic al bolnavului de cancer

PSIHOLOGIE
Profilul psihologic al bolnavului de cancer

Psiholog Mihaela Palade Gheran

Amploarea pe care a luat-o îmbolnăvirea de cancer şi angoasa puternică generată de această problematică a dus la intensificarea cercetărilor legate de această problemă şi chiar la apariţia unei discipline noi – psihooncologia, centrată pe aspecte psihosociale şi comportamentale implicate în cancer.

Astfel, după numeroase cercetări întreprinse în domeniul psihooncolgiei, s-a ajuns la concluzia existenței conceptului de ”personalitate tip C” (Dr. Temoshok) pentru pacienții cu cancer. Majoritatea psihoterapeuților care au lucrat cu persoane bolnave de cancer au observat la bolnavii respectivi caracteristici psihologice similare acestui tip de personalitate: menţin controlul emoţional şi întreţin relaţii interpersonale plăcute, în pofida disperării interioare pe care nu şi-o exprimă; au sentimentul lipsei de speranţă, uneori cronic, dar mascat; exprimă puţin din suferinţa, tensiunea cronică pe care o resimt în urma unor evenimente stresante ale vieţii.

Persoanele care prezintă trăsăturile caracteristice pentru această personalitate tip C pot fi descrise cel mai adesea ca persoane care nu s-au simțit întotdeauna bineveniți în timpul copilăriei. Părinții lor au fost percepuți de aceștia ca fiind irascibili, autoritari, violenți sau poate prea exigenți, distanți și reci afectiv. Astfel acești copii, pentru a fi siguri că primesc iubirea părinților, la nivel subconștient se decid să se conformeze din toate puterile lor exigențelor formulate prin așteptările celorlalți din partea lor.

 În acest fel, aleg să își pună nevoile și aspirațiile pe planul al doilea, manifestându-și rareori supărarea și evitând aproape cu orice preț conflictele. Ei devin la maturitate niște persoane foarte amabile, ”întotdeauna gata să-și ajute semenii” cu prețul negării și reprimării impulsurilor și sentimentelor agresive și ostile, dezvoltând o tendință de sacrificiu de sine și o nevoie aproape obsesivă de armonie și cooperare.

Fenomenul de reprimare se manifestă nu numai în istoricul psihic al vieții, ci adesea și în istoricul fizic al bolii. De cele mai multe ori persoanele diagnosticate cu cancer prezintă așa-numitele anamneze goale, adică timp de ani buni înainte de izbucnirea cancerului cei afectați nu au avut nici cel mai mic simptom de boală. Ceea ce arată la prima vedere că o sănătate fără cusur se dezvăluie la o privire mai atentă ca o înăbușire riguroasă.  Ceea ce poate să apară în ochii celor din jur drept o atitudine rezervată care este plăcută sau distinsă poate să fie astfel în realitate o reprimare a impulsurilor vieții și în final o viață netrăită.

În scopul de a-și salva siguranța emoțională pe care o valorizează atât de mult, aceste persoane au tendința să investească într-un mod exagerat într-un singur domeniu al vieții lor: căsătoria, profesia lor sau copii.  Când această investiție este amenințată sau pierdută – divorț, pierderea locului de  muncă, pensionare, plecarea copiilor, suferințele resimțite în copilărie sunt readuse în mod inconștient în prezent și sunt retrăite la o intensitate uriașă, devastatoare.

Această traumă secundară poate activa sentimentele de neajutorare, disperare și abandon trăite în copilărie și reprimate puternic în mintea subconștientă. Prima rană, cea din copilărie, este dificilă, dureroasă și greu de gestionat. Dar copilul reușește să găsească un echilibru interior și să-și dezvolte mecanisme pentru a se descurca cu ea. Atunci însă când a doua lovitură nimerește exact în același lor, în aceeași rană veche nevindecată, persoana implozează sub greutatea acestei noi lovituri interioare prăbușindu-se atât cu structura psihologică cât și cu cea fizică favorizând astfel factorii care stimulează dezvoltarea cancerului.

Este ca și cum starea emoțională a individului, observată din afară în comportamentul său, s-ar reflecta în mod identic în comportamentul manifestat, în interiorul organismului, de către celulele imunitare ale acestuia. Atunci când persoana capitulează, considerând că viața nu mai are rost sau sens, sistemul său imunitar depune și el armele, în același mod.

Mulți pacienți resimt rostirea diagnosticului ”cancer” precum pronunțarea unei sentințe de condamnare la moarte. Drumul lor înainte constă în resemnare și parcă nu mai subscriu mai departe la viață. Unii relatează chiar despre o anumită ușurare, pentru că astfel scapă de orice responsabilitate. Alți pacienți acceptă provocarea după motto-ul: ”mai bine mai târziu, decât niciodată”. Pentru aceștia, diagnosticul are efectul unei inițieri într-un nou episod al vieții, care trebuie să se desfășoare după alte legi.  Ceea ce pentru prima grupă este mai cu seamă sfârșitul pentru aceștia devine începutul. Și nu rareri rezidă aici începutul unei vieți noi, adevărate și cu sens descoperită în confruntarea cu  moartea.

Astfel, prognoza medicală are în acest fel mult mai puțină influență asupra speranței de viață decât atitudinea interioară a pacientului. Depinde dacă cei afectați mai așteaptă ceva de la viață, dacă își doresc cu adevărat a se regăsi pe sine, dar mai ales dacă doresc a se reconecta la licărul de viață care pâlpâie cu greu în vântul puternic al celor lumești.

2017-01-17T16:35:12+00:00